Cartita

E 22:50. Sunt in metrou. Mai e o singura persoana cu mine in tot metroul. M-am dus mai spre capatul metroului si incerc sa fac abstractie de faptul ca nu sunt singura. As putea sa am orice iesire as vrea. M-as putea manifesta in orice fel. Pot sa tip, sa urlu, sa vorbesc singura, sa fac ce vreau. Nu ar fi priviri deranjante. Ma simt libera. Constiinta mi-a murit. Am cele mai macabre ganduri. Poate acesta e ultimul metrou. As vrea sa nu cobor, sa vad ce se intampla cu mine. Sa ma ascund intr-un loc strain, fara sa fiu vazuta de nimeni. Metroul e o cartita, care nu si-a sapat singura galeria. Sunt pe sub pamant.Vie. Nu-mi place ca exista un traseu fix. Ar fi frumos sa ajung intr-un loc strain, o lume total diferita de cea in care traim, noi, oamenii. O surpriza. O minune. Un loc cu alte reguli, care sa-mi fie straine sau fara reguli. Sunt pe sub pamant si singurul lucru care ma face sa cred ca nu am murit e ca ma pot misca si ca ma doare daca ma ciupesc. Exista o realitate. Cartita inca merge. Mi-e frica totusi sa nu se opreasca brusc si sa ma cuprinda panica. Mi-e atat de frica. N-o sa stiu ce sa fac. Tocmai mi-am mirosit pielea. Miros a om, a carne prin care sangele se misca si curge in toate directiile, ca si cum reteaua venoasa si arteriala ar forma niste drumuri pe care se circula intens. Corpul meu e plin de drumuri. Drumuri cu sens unic, asa cum e si viata. Un sens unic nenorocit. Pana si cartita asta merge intr-un singur sens. Locuiesc in cartita. Respir in ea si ma hranesc cu tot ce gasesc in ea. Sunt in acelasi timp in pamant. Am fost trimisa in pamant sa calatoresc. Am luat cu mine toate pacatele si tot sacul de amintiri pe care-l port ca povara in spate. Am avut acest drept. Am uitat de calatorul ratacit. E ciudat ca nici el nu coboara. Aleg sa nu vorbesc cu nimeni, orice s-ar intampla. Voi trai in continuare in cartita. Imi place viata aici. Deci exista si sublimul...