Castelul (3)

Dumnezeu a plecat. Oglinda nu mai reflecta nimic in mine. Se aude un murmur continuu. Simt nevoia unei intalniri cu o alta fiinta. E pustiu. Trebuie sa-mi continui drumul spre castel pana nu se insereaza. Am lasat totul in urma pentru acest castel. Nu am voie sa regret nimic.
Ma opresc putin intr-o livada sa miros niste flori rosii. Seamana cu macii, dar miros placut. Petalele au musafiri. Gargarite de toate culorile care se zbantuie ca zapacitele. Iau una in palma si o privesc cum se zbate pentru viata. Se simte captiva. S-a speriat. Ii vorbesc si incerc s-o linistesc. Nu ma asculta din simplul motiv ca nu avem acelasi limbaj. Fuge de mine. Se elibereaza. Se intoarce la familia ei. N-as fi fost in stare sa-i fac vreun rau. Ce gargarita naiva.
In departare, pe campuri se vad oameni care isi lucreaza pamantul. Femei, copii, barbati culeg roadele verii. O alegere simpla, corecta. Totul pentru hrana.
Grabesc pasul si incep sa alerg ca o disperata pentru ca am impresia ca am ramas in urma. Mereu cu un pas in urma. O secunda care a trecut si am ignorat-o. Pamantul e sigur sub picioarele mele. Poate sub el e infernul. Sub pojghita. O alta viata drept rasplata. Noaptea Valpurgiei. Mefisto. Pun capul pe pamant sa vad daca se aude ceva. E liniste. Nu am acces nici aici.
Castelul e aproape. Mai am o singura colina de traversat. M-am impiedicat de un ciot in graba mea. Sa fie asta un semn sa ma intorc? Am un scop. Aflarea adevarului in aceasta viata.
Se vede imensul gard de la castel. Un aer de sec al XIX-lea. Imi vin in cap randuri din romanele lui Dumas. Imaginatia imi ofera variante pentru ce pare a fi in fata mea. Castelul e in total dezacord cu ideea de initiere spirituala. Poate nimeni nu stie adevarul. Ma asez la umbra unui tei batran si noduros sa ma luminez un pic. Mai am timp. In fond si maine e o zi...Mi-e frica acum..

Udrea se simpatizeaza -"umor trist"

Disperarea din campania electorala a lui Basescu, care din pacate se ingroapa singur cu proprile discursuri si decizii, e superb conturata de doamna Elena Udrea la emisiunea lui Turcescu de la Realitatea Fm. Ascult secventa asta de cateva zile si parca nu-mi vine sa cred la ce se pot preta unii pentru putere. Se umilesc daca e cazul, trag de ei si de vorbe cu sarg ca doar sunt in presesiune si mai e un pic pana la "examenul final", si cel mai important: uita sa fie oameni. Basescu ma scarbeste crunt, iar atitudinea lui recenta spune un singur lucru: avem in fata un tiran, care isi da arama pe fata fara sa vrea.

Un pic de optimism pe vreme rea

E frig. Ploua. Sunt zgribulita. Ma ghemuiesc. Pe multi ne trec fiori de frig. Poate in acelasi timp. Hibernam. Cugetam mai mult. Acusica vine sfarsitul anului cand iarasi tragem linie si ne facem calculele.
Avem o singura sansa in viata ca sa nu ne declaram invinsi de cum am deschis ochii. Sa actionam si sa nu mai cautam sensuri. Nu exista niciun sens. Trebuie sa dansezi pe ritmul vietii. Sa simti actiunea si sa nu ai timp de gandire. Marionete ale sortii. Papusari. Trebuie sa scoatem la iveala tot materialul bun din noi. Sa ne bucuram de orice senzatie, perceptie, emotie sau sentiment. Totul sa fie pur, intens.
E ceea ce mi-am propus si eu pentru mine cu mult sarg. Sa ma las purtata de val. Sa las dracului analiza deoparte. Mai putine intrebari cu cat mai multe raspunsuri concrete. Stiu ca totul e absurd. Ne nastem ca sa murim. In filosofia vietii raspunsurile pe care le cauti, duc la un sentiment complet de neputinta. Inutilitate totala. Magie spulberata. Misterul e sters.
Fericiti cei ce nu analizeaza nimic, traiesc doar pentru ei, si actioneaza siguri de sine.
Munca si iar munca. Macar cu tine insuti sa te lupti. Sa tragi de tine. Cu un singur scop. Depasirea sinelui. Duetul ambitiei si al perseverentei. Efect: reusita.

November rain

Miros de portocale

E seara. Plictiseala mare. Carti intredeschise aruncate peste tot. Miros de caldura. Fum de tigara care se ridica in valuri in inaltul camerei. Pulverizez in aer putin parfum de portocala. Alerg prin miros si inchid ochii. A pornit singura muzica. M-am si speriat. Asta nu era in program. Prind vaporii de parfum care cad cu mare viteza, invinsi de gravitatie. Ma scald in aer imbatator. In camera mea s-a schimbat anotimpul. Mirosul cald a ametit personajele din cartile intredeschise. Pentru o clipa s-au oprit din firul actiunii si au privit in sus. Cursul actiunii insa nu poate fi schimbat. Fiecare isi vede de drum. Unii pe o pagina ingalbenita, in alta perioada de timp, iar altii intr-o camera cu miros de portocale. Ploaia tropaie in geam. Un mars mai putin delicat. Fericirea din camera se zgaltaie pentru cateva secunde. Ma duc sa alerg prin ploaie si sa multumesc CUIVA ca traiesc. Multumesc.