vineri, decembrie 09, 2011

Analiza de film- Cele 400 de lovituri


E drept ca n-am mai scris de mult timp. Si de multe ori mi-e dor... In ultima perioada am obosit asa cum o spun si in ultima postare..Insa putinul timp liber pe care il am la dispozitie mi-l ocup fie uitandu-ma la filme, fie citind. Asa ca as vrea sa va mai impartasesc din ultimele mele impresii cinematografice daca le putem numi asa. Am descoperit de curand un regizor francez de filme clasice, foarte in voga pe vremea lui care m-a cucerit imediat. Numele lui e Francois Truffaut. Am facut recent o analiza de film de-al lui pe care v-o redau mai jos:

"Les quatre cents coups" sau “Cele 400 de lovituri“ ( 1959) reprezinta unul din remarcabilele filme pe care Francois Truffaut le-a realizat in timpul carierei sale de regizor.

Francois Truffaut se naste la Paris pe 6 februarie 1932. Incepe inca de la varsta de 7 ani sa mearga la cinematograf, desi nu-i place la scoala. Ii place foarte mult sa citeasca inca din copilarie. Aspecte pe care le vom observa si la eroul filmului “Cele 400 de lovituri“, Antoine Doinel.

In 1950, Truffaut redacteaza primele articole pe care le scrie pentru “Travail et culture“, unde s-a angajat cu ajutorul criticului André Bazin, personaj important din viata lui, caruia ii va dedica si filmul despre care vom vorbi. Incearca sa lucreze in armata, dar nu suporta viata cazona si dezerteaza, fiind judecat de un tribunal militar si inchis. Insa tot prietenul sau Bazin va fi cel care il va ajuta sa fie reformat.

In 1953 Truffaut publica articole pentru Cahiers du cinéma, urmand ca un an mai tarziu sa-si inceapa cariera in cinematografie, regizand scurtmetraje si devenind ulterior asistentul lui Roberto Rossellini.

Filmul “Cele 400 de lovituri“ a avut inca de la lansare un deosebit succes, prin care Truffaut a deschis portile miscarii “Nouvelle Vague“ (curent cinematografic), curent ce va reflecta oglinda epocii, problemele sociale ale tinerilor, revoltele studentilor, miscarea de emancipare a femeilor.

Filmul “Cele 400 de lovituri“ ne aduce in prim plan povestea copilului Antoine Doinel, un copil al carei familie il neglijeaza, il supune constant la pedepse si nu-i ofera echilibrul necesar dezvoltarii sale normale ca individ. Fondul social pe care eroul lui Truffaut se va revolta, este constituit de cativa factori importanti : familia, tratamentul profesorilor de la scoala care prin aplicarea unei discipline stricte nu le va permite niciunuia dintre elevi sa se afirme si sa se diferentieze, implicit nici lui Antoine, care scria versuri si compunea proza, dar si sistemul francez restrictiv din acele timpuri.

Tanarul Antoine are nesansa de a se naste intr-o familie in care nu este dorit, mama acestuia dorind inca de la aflarea vestii ca a ramas insarcinata, sa scape de el. Bunica lui va fi cea care o va convinge ulterior sa-l pastreze. Insa la putin timp dupa ce se naste, Antoine e dat la orfelinat de catre mama sa, care din nou se razgandeste la insistentele bunicii si il readuce acasa dandu-i-l dansei spre crestere.

In momentul initial al filmului, in care ne este prezentat Antoine, starea familiei sale este urmatoarea : mama sa este casatorita cu Julien, cel care i-a si dat de altfel numele sau de familie “Doinel“, care incearca pe tot parcursul copilariei baiatului sa-i fie un bun tata si un bun indrumator. Insa pentru Julien sunt imposibile aceste ambitii, toata imaginea de familie din ochii eroului lui Truffaut, fiind anulata in momentul in care o vede pe mama sa la bratul unui necunoscut cu care se si saruta, fapt care il va determina pe Julien sa afirme, in momentul in care directorul scolii il va intreba care este motivul pentru care a lipsit de la scoala neanuntat : “Ma mère est morte“ (Mama a murit). Aceasta replica nu e deloc intamplatoare pentru parerea si imaginea pe care si-o va forma Julien despre mama sa.

Antoine practica absenteismul scolar, fugind alaturi de prietenul sau sa vada filme la cinema ; fuge de acasa de teama sa nu fie pedepsit si le spune parintilor intr-o scrisoare ca vrea sa fie pec ont propriu si sa inceapa sa munceasca.

Antoine va deveni victima proprilor sale alegeri, nereusind sa se adapteze si sa accepte situatia sa.

Drama sa prinde contur in momentul in care alege impreuna cu prietenul sau, sa fure masina de scris pentru a vinde si a strange niste bani. Absurdul intervine odata cu prinderea sa cand incerca sa o aduca inapoi dupa ce n-au reusit sa o vanda si i s-a facut frica, fapt pentru care va fi dus la inchisoare si ulterior la Centrul pentru delincventa juvenila.

Truffaut face o fina disectie a sufletului omenesc, implicit a lui Antoine. Revolta lui intervine dupa numeroase reprimari si trairi neintelese ale sufletului sau.

Truffaut reuseste sa mentina suspansul pe tot parcursul filmului, desi inca de la primele abateri ale lui Antoine, finalul ar putea fi previzibil.

Vizual, “Cele 400 de lovituri“ se organizeaza dupa o eleganta opozitie binara intalnita pe tot parcursul filmului : pentru scenele in interior, relatarea se compune din planuri mari fixe, in timp ce la exterior planurile mobile si indepartate domina, elemente care vor aduce un plus suspansului.

Revenind la eroul nostru Antoine, putem observa de asemenea dorinta sa nemarginata de a se exprima, de a scrie, de a transpune in cuvinte alte realitati, fapt pe care psihologii il traduc ca dorinta de a-si afirma identitatea si de a comunica cu mediul exterior. Lucru pe care Antoine nu reuseste sa-l faca. El nu comunica cu nimeni la nivelul la care el si-ar dori.

Exista o scena remarcabila in film, cand Antoine, dupa ce absoarbe fiecare cuvant al cartii lui Balzac “In cautarea absolutului“, ii construieste un mic altar dedicat lui Balzac, ascuns de o carpa in bucataria casei, cu poza, carte si aprinde o lumanare in memoria scriitorului. Din pacate micul altar i-a foc si va produce un alt scandal in fragila familie Doinel.

“Cele 400 de lovituri“ n-ar fi avut un asa mare succes daca ar fi fost doar o simpla istorie a esecului si a dezamagirii. In spatele unei istorii realiste, se alatura una si mai complexa si mai ambigua. Scenariul aduce in prim plan o dorinta pasionanta de fuziune cu o figura maternala. Constructia personajului lui Claire, mama lui Antoine e atent conturata pe tot parcursul filmului. Frivola, cocheta, neatenta cu fiul ei, isi neglizeaza caminul pentru a se arunca in bratele patronului si de ase dedica altor activitati pe care le gaseste mai importante. Antoine pare a avea o viziune mistica despre cum ar trebui sa fie mama sa. Iar dovada cea mai importanta care vine ca argument in sustinerea acestei afirmatii este scena cand Julien se afla in fata psihologului de la Centrul de delincventa juvenila si isi face confesiunea desenand in cuvinte tot tabloul copilariei sale, motivandu-si indirect purtarile inoportune si relatand intreg episodul furtului masinii de scris. Intreaga scena capata un aer nostalgic.

Finalul filmului e constituit de fuga sa de la centrul de corectie si dorinta sa nemarginita de a fi liber. Iar libertatea absoluta e legata de intalnirea lui pentru prima data cu mare.

Truffaut reuseste sa construiasca atent pe tot parcursul filmului, personaje cu un caracter complex, prin intermediul unor situatii relevante pentru a scoate la iveala caracteristici importante.

Desi in multe dintre intamplarile personajului Antoine Doinel, gasim similitudini cu aspecte din viata lui Francois Truffaut, faptul ca nu i-a placut la scoala, placerea de a scrie, fuga de acasa si dorinta de a fi liber si pec ont propriu in viata, ceea ce ne-ar putea conduce la ideea ca filmul “Cele 400 de lovituri“ este o autobiografie, chiar autorul e cel care va raspunde la aceasta nelamurire : “Filmul este doar partial autobiografic. Ceea ce pot să spun este că nimic nu este inventat. Ceea ce mi s-a întâmplat mie şi altora, unor băieţi de vârsta mea, sau unora ale căror poveşti le ştiam din ziare. Nimic nu este ficţiune pură dar nici nu se poate vorbi de un film în întregime autobiografic."

Alte filme de Truffaut sunt scenarii originale scrise de scenaristii Suzanne Schiffman sau Jean Gruault, cum ar fi La Nuit américaine, film recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film strain in 1973, sau Le Dernier Métro, film recompensat cu 10 premii César.