Am ras mult asta-seara. De obicei ma simt bine cand se simt si ceilalti, si cu atat mai bine daca am vreo influenta pozitiva asupra cuiva. Sunt dependenta de atmosfera din mediu. Simt fiecare unda si energie din jurul meu.
M-am plimbat putin inainte sa ajung acasa. Singura la 2 noaptea. Nu mi-a fost frica. Natura era beata de intuneric. Pustiu. Tacere. Imi reveneau diverse scene in cap. Zambete. Oameni care mimeaza fericirea pentru cateva ore. Oameni care au ambitia sa fie fericiti intr-un fel. Toti la aceeasi masa. A trecut si prezentul ala. A fost innecat. Imi apareau ca niste tablouri luminoase pictate pe intuneric. Parca ieseau din mine la exterior si se proiectau.
Vorbeam cu o amica azi despre temerile noastre. Imi zicea ca-i e frica de doua lucruri: de singuratate si de moarte. I-am spus ca mie nu mi-e frica de moarte, ca moartea de fapt inseamna o simpla revenire la realitate. Pana in punctul mortii traim intr-un anume viitor, suntem nerabdatori si ne gandim la clipa ce va urma, insa in fata mortii exista cu adevarat prezent. Atunci prezentul se infatiseaza rece, in picioare, impersonal si in acelasi timp departe de noi. Cu singuratea as fi de acord, dar e o stare de care nu poti scapa din pacate, indiferent ce ai face si pentru cat timp. Singuratea e in propriu eu. E originara de la nastere. Nici macar nu exista eu cu mine. Exista doar eu. In oglinda daca ma privesc exista "si mine", dar nu vreau sa ma mint. O draga mea prietena, nu crezi ca ne gandim prea mult la stari de gheata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu