Lacrimi de copil

Pamantului ii era sete azi mai mult ca oricand. L-a rugat pe Dumnezeu sa-l ude. Dumnezeu era trist din cauza oamenilor care il suparasera cu pacatele lor. Multi dintre noi au uitat sa se caiasca pentru proprile greseli. Dumnezeu a plans si a udat Pamantul cu lacrimile Lui.
O ploaie dulce, de vara, ca un planset de copil.
Am stat in ploaie si am privit spre cer. Gri spre negru, suparat si mahnit. Stropi mari, setosi si razbunatori. Mi-a placut la nebunie. Nu mi-era frica de nimic. Tunetele si fulgerele ma ocoleau. Zgomotul ploii parea un ticait constant de picaturi egale intre ele. Se intreceau sa cada, sa atinga Pamantul. Nu mai fusesera pe Pamant niciodata si stiau ca viata lor va dura doar pana la aterizarea pe sol. Dumnezeu a plans ca un copil. Sincer si din suflet. Pentru noi, niste pacatosi insensibili si indiferenti.
Stiam de tristetea Creatorului, dar eu in fericirea mea de om nu puteam sa nu ma bucur de ploaie. Ma jucam, alergam, ma opream si priveam in gol in timp ce picaturile ma atingeau usor. Imi pare rau ca pacatele nu pot fi stelute de praf ce pot fi prinse de picaturile de apa si aruncate in departari. Brusc m-am intristat. Ploaia se oprise, iar eu ramasesem in mijlocul strazii, intrebandu-ma de ce s-a oprit. Ceva s-a intamplat acolo Sus...