Am aripile gri cu negru. Sunt un fluture caruia aripile ii dau toata puterea de alegere. Poate asa au sentimentul toti fluturii. Nu stiu. Aripile mele sunt prafuite, epuizate. Nu imi mai place lumea in care traiesc. Oamenii sunt prea inraiti si egoisti. Am avut deseori conflicte cu oamenii. Si din pacate eu nu am nicio posibilitate de aparare. Pot doar sa apuc sa zbor mai departe. Viata mea sta in aripi. Nu ma pot contrazice, nu pot invenina pe nimeni, dar sperii uneori fara sa vreau oamenii. Au ei motivele lor sa tresara si sa actioneze asa la vederea unui biet fluture. Ceva ii ingrijoreaza si se tem. Au psihicul incarcat.
In lumea fluturilor totul e simplu. Noi nu avem nevoie de bani. Prietenia, daca exista nu are nevoie sa fie intretinuta cu bani. Noi ne ajutam reciproc neconditionat. Evident si la noi exista niste limite, date de gradele de rudenie dintre noi. Din pacate eu nu seman cu nimeni si au stabilit ca eu nu am parinti. Nimeni nu are combinatia asta de culori pe aripi. Sa presupune ca aici nimeni nu e unic. Si de fapt fiecare e unic, dar nu vor sa recunoasca. Acest lucru m-a dezavantajat de nenumarate ori, dar prin munca am trecut peste. Am terminat Scoala Superioara a Fluturilor si am obtinut un certificat de cercetator permanent.
In laboaratoarele din dotarea scolii se fac diverse experimente. De curand au inventat camera anabiotica, criogenica, unde sunt tinuti cei care incalca legea Ordinului Inalt. Ajung niste experimente notate in manualele din care va invata generatia urmatoare de fluturi. Propriu-zis nu-i omoara nimeni. Sunt tinuti peste 20 de ani inghetati, timp in care sunt monitorizati ca sa vada schimbarile care li se produc. E ca o amanare a mortii. Un fluture de-al nostru traieste cam 15-20 de ani. E ca si cum ei ar trai 40-50 de ani. Dupa ce sunt dezghetati isi continua viata de unde au ramas si mai ales au scapat de pedeapsa.
Am plecat sa ma plimb. Orasul ma oboseste. Multe obstacole de care trebuie sa ma feresc. Aripile mele de praf se pot rani si rupe. Imi cresc foarte greu si nu vreau sa trec prin acest chin. Vreau sa gasesc o livada unde sa nu fie nimeni si sa ma pot odihni in pace. Eventual as putea sa-mi petrec noaptea acolo. Maine dimineata am treaba la scoala.
Simt miros de cirese negre uscate de soare. Un miros dulce, greu si aromat. E semn ca se apropie un colt de natura, unde omul e absent. Ma voi odihni aici. Sunt si multe flori colorate. Sunt usor observabil in acest tablou imagistic, dar nu conteaza. Ma voi risca. Nu m-a deranjat nimeni, am avut dreptate.
Acum trebuie sa plec de aici. Poate voi mai reveni, dar ma plictisesc usor de felul meu. A fost o noapte senina, armonioasa. M-am simtit usor singur, un sentiment de goliciune pe care nu reusesc sa-l inteleg pentru ca nu l-am mai trait pana acum.
La scoala toti m-au acuzat de indiferenta. Au incercat sa ia legatura cu mine ca a aparut un caz deosebit si nu au avut cum. Totusi am si eu un program pe care il respect. Au ajuns la concluzia ca sunt aliatul nu stiu carei organizatii. Se inselau evident, dar nu aveam putere sa-i contrazic. Daca vor sa ma bage si pe mine in acea camera nu am nimic impotriva. Mi se va amana doar moartea si voi trai mai mult. Cine stie ce stari speciale voi avea in camera criogenica. Din profesor se pare ca voi ajunge obiect de studiat. Nu mai imi pasa de nimic. Sunt fluturele gri. Simt cum imi ingheata aripile si imi amorteste tot corpul....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu