O obsesie dulce, inocenta, nevinovata. O iubire neimplinita care nu si-a acceptat infrangerea. A continuat sa spere, sa cheme, sa-si revendice jumatatea. Extirparea ei a fost un esec. Psihicul nu a avut puterea necesara, desi a fost pregatit in prealabil de vointa. Obsesia cu al ei invelis fin de patalogic. O fidelitate excesiva a gandurilor. E un patologic necesar unei trairi intense. Patru ani de tresariri interioare. E ceva inaltator. E ceva unic in viata.
Ciudat e ca am stiut intotdeauna ca ma iubesti, desi nu mi-ai spus niciodata. Iti citeam privirea vulnerabila care se fastacea. E o dragoste muta, fara dovezi. Nimeni nu recunoaste. Probabil ca o sa curga tot nisipul din clepsidra pana vom afla adevarul. Eu nu voi intreba nimic. Te rog sa taci si tu...
Vrei sa descriu mai in detaliu ce simt? Bine, te inteleg. Vrei normal. Dar de unde stii tu ca nu e pura imaginatie ce scriu eu aici? Doar stii ca imaginatia mea e bogata. Ai grija sa nu iti faci iluzii. N-ai nicio dovada in fond. O sa continui atunci.
Totul a pornit de la un ceai verde, care ar fi trebuit sa faca trecerea intre schimbul nostru de vorbe. Mai tii minte? Nu aveam nici 18 ani pe atunci. Tin minte ca vorbeam mult si nu te lasam sa spui nimic. Ti-am obosit gandurile cu atatea cuvinte si idei. Te-am intrebat care e scopul tau pe Pamant. Mi-ai raspuns ca nu stii, ca nu ai avut timp sa te gandesti in 27 de ani la asta. Sincera sa fiu, imi pareai usor naiv. Un amestec incurajator de a fi nesigur pe tine, dar si usor de intors din hotarari. Stiai multa filosofie. Mi-a placut asta. Apoi am tacut, ca sa ne privim in liniste. Privirea ta ma hipnotiza, atunci mi-ai furat ceva, dar si eu tie. A fost mai degraba un schimb. Nerecuperabil as putea spune daca inca ne simtim asa.
Iubirea noastra muta a fost intretinuta in acesti ani cu schimb de priviri. Cuvintele erau de prisos. Erau materiale, pe buzele unui corp care nu stia nimic despre noi. Ochii insa fac traseul catre ascunzisul iubirii. Corpurile noastre nu facusera cunostinta, dar nu era o necesitate asta.
Si asa au trecut anii pentru corpurile noastre obosite de atatea procese metabolice. Nu mi-am luat demult doza de priviri. Imi vreau doza...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu