Totul e atemporal. Am uitat de timp, de imbatranire. Au obosit toate si toti sa se alerge la nesfarsit.
Un spatiu ludic, magic, de poveste, cu jucarii parfumate fara amintiri. Mi-am luat papusa pe umar ca un copil entuziast pentru nimicuri si am alergat in soare insotita de vant. Imi aminteam uneori de mine si ce-mi propusesem sa fac, dar stiam ca timpul nu mai exista. Bine, dar memorie fara timp nu ar exista. Ba exista si asta. In acest caz nimeni nu ma grabea sa plec. Puteam sa ma mai plimb in minunatul lan de grau, unde cate un mac rasarea timid unde avea loc. Dar nici nu trebuia sa aman la nesfarsit. Eram copilul mare, destept, dar care nu vorbea pentru a nu fi intrebat nimic de nimeni. Vroiam sa fiu doar eu cu Coxica, papusa mea de carpa, murdara, dar iubita. Undeva departe se vedea un copac obosit si statator. Era la marginea cu cealalta lume.
Singuratatea inseamna dialog cu Dumnezeu si cu tine insati. Altfel ar fi totul pustiu. O boala urata la chip, desi n-o vezi, ci o simti numai in tine.
Si totusi nu stiam ce sa fac. Ma luptam cu spicele de grau care imi raneau genunchii usor, facandu-ma sa tresar din cand in cand, dar nu puteam sa raman pe loc. Imi stergeam sangele, care curgea in forme. Spicele avusesera grija de asta. Era singura clipa cand realizam ca sunt OM. Papusa in schimb nu avea nimic. Pe ea o protejam cu mult drag ca si cand nimic nu mai conta. Uneori mai purtam dialoguri cu ea si o intrebam ce ar face in locul meu. Evident ca-mi raspundeam tot eu, dar stiam ca asa a participat si ea la gandurile mele. Aflasem mai demult ca nu-mi poate intui gandurile si ca intotdeauna trebuie sa i le comunic, ca sa nu ma inteleaga gresit. Trebuia sa ne intelegem si sa nu ne parasim. Asa nu-mi paraseam nici eu gandurile. Mai existam.
In tabloul naturii, observam fara sa vreau norii care fugeau fara scop pe un cer fix si mort. Norii albi intrau in tunel. Acesta era cerul. Absorbea norii. Cu asta se hranea el. Cu spuma norilor. Incantator era ca nu mai vazusem un tunel asa de mare si cu aceasta forma. Dar era un tunel, iar ochii mei se jucau cu privirea pe el. Imi tineam capul pe spate, desi mergeam destul de repede si nu ma uitam inainte. Ma jucam. Apoi am patruns in cealalta lume.
M-am speriat. Am intalnit un caine mirat, obosit, chinuit de neputinta picioarelor, dar viu. Cainele nu era in lan, mergea pe sosea. Asta era cealalta lume. Soseaua. Lanul plecase fara sa-si dea seama printre picioarele mele. Atunci m-am gandit la ce aveam de facut. La scopul meu. Puteam sa iau si cainele cu mine. Dar de unde stiam eu ca se numeste caine? Nu stiam. Asa mi-a venit sa-i zic. M-am jucat pana si cu numele lui. Apoi i-am spus altfel.
Mi-era inca frica de sosea. Nu trecea nicio masina, dar ceva trebuia sa treaca odata si-odata. Si acela era un om...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu