Amintiri din Venetia 1

Cum apare soarele nitel mai des pe cer si aduce o ameteala de caldura resimtita de piele, mie imi vine sa-mi fac bagajele si sa plec in vacante. Deja m-a apucat starea aia. Pur si simplu imi vine sa plec in lume, fara sa stiu unde si cu cine, dar sa plec. E groaznic sa ti se puna pata in acest fel. Din pacate ma si obisnuisem intr-o perioada cu drumuri lungi, kilometri multi pe zi in mare viteza, somn in masina, centura trasa pe genunchi. Regret perioada aia cu siguranta. A fost cred cea mai frumoasa din viata mea, in care am simtit vibratie, nestare, tinerete si aventura. Dar au fost evident si clipe de teama. Spre exemplu anul trecut.
Ma invita un prieten de-al meu in Venetia pentru vreo 10 zile. Din pacate nu puteam merge cu masina. Sincer nici n-am stat prea mult pe ganduri, pentru ca nu aveam alta oferta mai buna si evident, de-abia asteptam sa plec departe. Faza nasoala era ca eu fusesem iubita individului respectiv intr-o perioada, dar cazusem de comun acord sa ne despartim in termeni de bun simt in urma cu cateva luni. Mi-am imaginat numaidecat ca se poate sa spere intr-o eventuala impacare, ceea ce nu-si avea rostul, mai ales ca ma razgandesc rar sau mai deloc. Asa ca i-am spus de la inceput ca plecam impreuna sa vizitam si noi Venetia, Florenta si eventual Roma, dar fara alte texte la mijloc.
Ne luam noi bilete de avion, rezervam hotelul, culegem niste harti si umplem genti intregi de bagaje. Mi-a placut ca tipul avea mai multe bagaje decat mine. Super tare. Ma chinui eu in avion, intrucat incep urechile sa ma manance, capul sa ma doara, pisica sa moara ca asa patesc eu mereu cu aparatul zburator si degeaba mestec tuburi intregi de guma, dar intr-un final ajungem si in fabuloasa Venetie. A...si uitasem. In avion individul se intretinuse cu o tipa de pe scaunul alaturat, a carei voce ma zgaria pe creier, mai ales in starea in care eram, si care se dadea deosebit de desteapta si de inventiva pe partea sociologiei. Eu nu scoteam un sunet. Daca as fi scos era foarte nasol. Si nu de gelozie era vorba, chiar nu ma interesa, dar asa niste bun simt era binevenit. Si proasta nu tacea nici sa cada avionul. Trecem peste.
De la aeroport agitatie mare, incotro o luam. Distanta pana la oras era destul de mare si autobuze ioc la ora aceea tarzie din noapte. Ok, luam taxiul. In definitiv nici n-a fost mare branza pretul, vreo 33 de euro din cate imi amintesc, dar rapid si foarte amabil soferul, raspunzandu-ne intr-o engleza foarte buna. Ajungem si la vaporetto, fir-ar sa fie, ca sa ne indreptam spre faimoasa piata San Marco, unde, nu departe de ea, aveam rezervate camerele la hotel. Peisaje minunate din vaporetto asa la lumina electrica a Venetiei, adieri dulci de vant si balansari fine deasupra apei. Fumam in cele din urma, ceea ce era o deosebita bucurie dupa stresul psihic la care fusesem supusa. Vedem din vapor niste tineri beti morti intr-o barca, care cantau zgomotos din chitari si se acompaniau cu vocile, iar cel mai treaz vaslea uitandu-se la noi si amuzandu-se. Mi-a placut la nebunie scena asta. Am zambit si noi ca doar aveam motiv. Bine pe parcursul drumului am mai vazut urcandu-se in vaporetto tipi fumati si beti care vomitau la prima unduire mai sigura pe ea deasupra apei, dar asta nu ma scarbea deloc dupa drumul cu avionul, ba chiar imi dadea o oarecare satisfactie. Statie San Marco. A dat Domnul. Mi-era foame de muream, dar as fi renuntat in orice moment la gand, daca ma vedeam in pat. Cete de negri, care ne sar in cale, ca doar ne vedeau cu bagajele in mana si cu banii inca necheltuiti, dornici sa ne conduca contracost spre hotelul mult visat de mintea mea obosita. Il intrebam pe unul din ei daca are idee unde e hotelul nostru si ne indica drumul, dar se adevereste in scurt timp ca ne pacalise. Evident pentru ca nu intentionasem sa-i dam nimic. Foarte dragut mi-am spus. Rabdare Simona. Atunci ii spus frumos tipului cu care eram, ca eu intentionez sa ma asez undeva si sa ma pun pe fumat intens alaturi de multele bagaje pe care le aveam pana ce afla cu exactitate unde e hotelul. Zis si facut. Ma asez pe Podul Suspinelor inconjurata de bagaje. Cred ca daca se lua cineva de mine, eram in stare sa ma bat si cu Van Damme. Nu s-a luat nimeni. Era destul de racoare afara desi eram in august. Cred ca trecusera vreo 25 de minute si omu' nu mai venea. Podul Suspinelor era in renovari si se lucra si la ora aia tarzie din noapte la el. Toata lumea se oprea sa se uite cum se lucreaza, ba chiar ii mai faceau si poze in starea asta bolnava. Eu rezemata de pod analizand entuziasmul inexplicabil al turistilor. Continuarea maine.... Aventura nici macar nu a inceput...