Ea, el si marea

Pe plaja. La mare. Acum cativa ani. Ma jucam cu fire de nisip si priveam in gol asa cum fac de obicei. Privirea mea se desprinde frecvent de real. Se intampla involuntar. Odata ce apare golul in privirea mea, pot incepe calatoria mintii mele. Transportul e gratuit. Acces nelimitat in orice spatiu. Mijlocul de transport in care ma aflu e numai pentru o persoana. Asta ar fi singurul dezavantaj. Dar sa trecem la lucruri mai serioase.
Cu toate ca era cald afara, plaja era pustie. E posibil ca marea sa fi dat de veste ca nu are dispozitia necasara sa primeasca oaspeti. Mie nu mi s-a comunicat nimic. Sau nu am auzit. Poate calatoream atunci. Cand am ajuns pe plaja n-am reusit sa aflu nimic. Marea nu vroia sa-mi spuna nimic. Facea pe secretoasa. Si uite asa nici eu n-am mai bagat-o in seama. Nisipul e fraged. Mi-ar placea sa scartaie. Nisipul nu te da de gol cand treci prin el. Pana si urmele pasilor ti se pierd rapid. Zgomot surd. Ma frigeau talpile si, in aceste consitii ma grabeam spre o destinatie oarecare. In departare am observat o silueta culcata in nisip. De la distanta, parea mort, fara viata. Ma gandeam ca e vreun dezinformat ca si mine si a fost pedepsit ca a incalcat regula, dar nu era asa.
In aproximativ patru minute am ajuns la locul cu pricina. Un barbat zacea intins in nisipul impuscat de soare. Respira totusi. Diafragma nu-l lasa la greu. Pentru cateva secunde am analizat ce puteam sa fac in aceasta situatie. Prin imprejurimi nu se gasea nimeni dupa care sa strig pentru ajutor.
De pe buze i se scurgea un lichid usor galbui, semitransparent, care ai fi zis ca era miere. Am inceput sa strig la el si sa-l lovesc ca sa vad daca reactioneaza. Apoi m-am dus sa iau apa din mare ca sa- stropesc. Eram usor panicata, dara sincer, eram tentata sa-mi vad de drum in continuare si sa nu ma complic. Nu raspundea la nimic din ce-i faceam. Apoi am incercat sa-i ghicesc numele. Il strigam cu diverse nume ca sa vad ce se va intampla. Nu mi-a raspuns nici asa. Un vanticel subtire la trup, care se chinuia sa ocoleasca razele preaputernicului soare a inceput sa-si faca simtita prezenta. Parca strigase cineva catalogul si s-a gandit ca ar fi mai bine sa raspunda si el prezent ca sa nu-i fie pedepsita absenta. Si uite ca acest vanticel, care mi s-a spus ca se numeste briza, a reprezentat NOUL din peisaj care a starnit interesul necunoscutului. Barbatul cu pricina incepuse sa miste picioarele, desi pe chip inca nu i se schimbase expresia. Incetul cu incetul, intrusul se trezea. Lichidul mieros din gura tot ii curgea. Uda nisipul cu substante care nici lui nu-i erau cunoscute. Uite ca a deschis si ochii. Niste ochi mari, expresivi, migdalati si bulbucati pe deasupra, ma priveau intrebatori. De parca eu eram cea care nu avea ce cauta acolo, iar el se afla in propriul teritoriu. Niciun sunet. Toate intrebarile noastre se aflau momentan in ochi. Ne raspundeam, fiecare in gand cum socoteam mai potrivit. iarasi mi-a trecut prin minte sa zburd mai departe sau eventual sa ma alatur unor pescarusi morti de foame. Frica nu-mi era deloc. Eram chiar curioasa ce urma sa se intample. a dat sa se ridice si s-a apropiat de mare. Apoi m-am gandit ca poate e omul marii, sotul ei, care a fost dat afara din mediul in care locuiau impreuna, pentru ca facuse vreo mare greseala si trebuia pedepsit de sotie. Era o masura pe care nu mi-ar fi fost greu s-o inteleg. Daca i-ar fi trecut cu vederea greseala, poate ca evenimentul n-ar fi avut importanta si putea fi intr-un viitor apropiat. Biata mare, imi spuneam...
De fapt se dusese sa se spele de proprile-i secretii. Parea foarte uman. Poate ca si monstrul Frankestein avea momente cand parea uman si oamenii nu fugeau de el. Necunoscutul a revenit langa mine si mi s-a adresat:
-Nu vreau sa ma prezint. Nu e cazul. Eu te cunosc pe tine de undeva.De fapt mi-e foarte clar de unde. Am trait multi ani impreuna. Te-am iubit ca pe o bucatica din mine materiala sau spirituala, de care vrei. Si poate ca inca te iubesc...
Eu speriata, privindu-l in ochi ca pe un nebun in libertate. Am trait toata viata asta in vis de nu-mi amintesc sa-i fi vazut chipul acestui strain? Ma treceau fiori si totusi nu ma clinteam din loc. Puteam sa dau bir cu fugitii, dar acum nu-mi mai doream asta. A continuat singur sa se explice:
-Sa stii ca nu am de gand sa-ti fac vreun rau. Din contra. Asata nu e iubire periculoasa, e inofensiva ca un pui de gaina, dar care totusi nu poate fi omorata cu atata usurinta. Eu sunt Adam, iar tu bineinteles Eva, si nu personajele din Eden, ci din cartea lui Rebreanu. Acum stii despre ce vorbesc? Ei bine asta e viata in care iubirea noastra se va implini . Sunt la a 7-a viata si se pare ca acum totul va fi frumos. Simti regasirea? Eu da. Vai cat de mult am asteptat clipa asta. Totul imprejur e dogoritor. Inimia mea a inceput sa-mi incinga corpul de atata bucurie.
-Domnule, ma confundati cu siguranta. E o situatie la care eu sunt doar martora.
-sau as putea fi considerat nemuritorul Fosca, vesnicul Adam, personajul lui Simone de Beauvoir. Sunt atat de constient de tot ce am trait in vietile trecute. Numai ca eu am si murit, spre deosebire de Fosca. M-am supus ciclicitatii viata-moarte. Cum poti fi asa de rece cu mine? Ce ti-am facut?
-Tocmai ca nu mi-ati facut nimic. Nu va cunosc. Va rog sa ma lasti sa plec. Ma confundati. Nu inteleg nimic din ce spuneti. Poate ca soarele v-a cauzat. Nemuritoarea mare va asteapta sa va racoriti. Va doresc numai bine...
-dar stai, nu poti pleca asa. Am sa-mi tocesc tot timpul din viata asta ca sa fiu alaturi de tine. Vrei sau nu vrei. De data asta nu mai scapi.
-Parca era o iubire inocenta.
-E in continuare, dar are nevoie de realitate de data asta. Sa pornim asadar.
Devenisem cu adevarat speriata. Nu putea sa fie o calatorie de-a mea asta. Imaginatia mea era intotdeauna departe de halucinatie. Si acum totul parea foarte real. Ramane ca totul sa fie lamurit mai tarziu sau mai devrem. La naiba cu Fosca, Adam si alte povesti cu reincarnari si metempsihoze. Vreau realitate...