Nimic

Brusc o senzatie de durere imi invada corpul. Punea stapanire pe fiecare cm din lemnul meu cald. Ma ametea si ma facea sa ma cufund in ganduri triste. Nici nu stiu ce stimul mi-a produs starea asta. Imi venea sa plang si nu intelegeam de ce. Sunt atat de instabila. Acum plang, acum rad si sunt cat se poate de normala. Parca viata nu e in valuri? Valuri de stari, de emotii. Sau poate ca sunt eu prea sensibila. Azi e pentru a nu stiu cata oara cand am incercat sa vorbesc cu Dumnezeu. Ca de obicei nu mi-a raspuns. M-am tot rugat de El sa-mi raspunda si El ma ignora. Am cam obosit sa astept. Curand n-o sa mai cred ca existi in realitatea noastra. Tu cred ca ai lumea Ta. Nu vreau doar sa ma asculti, vreau sa-mi si raspunzi.
Mi-am luat in mana pana cu care scriu si o tot inmoi in cerneala. Vai in cate lumi ma conduce pana asta cu gandul. Ma transporta in istorie si imi imaginez ca fac parte din alta perioada de timp. Ceea ce mi-ar fi placut foarte mult. Vreau esenta. Iar astazi e doar aparenta. Esenta nu mai are timp sa se contureze. Nici iubirea nu mai are esenta. Ca sa aiba esenta trebuie sa fie absoluta. Si asta a disparut. A fost inlocuita de altceva. Asta inseamna progres. Sa ne multumim ca evoluam si nu stagnam. Dar ce mult mi-as fi dorit eu sa stagnam. Sa nu mai existe atata stiinta si ratiune. La ce ajuta toate astea? Devenim niste robotei, masinarii fara sentimente cu scopuri inalte dupa cum ne mintim pe noi insine. Ne ucidem cu buna stiinta. Offf cata durere...