Dumnezeu a plecat. Oglinda nu mai reflecta nimic in mine. Se aude un murmur continuu. Simt nevoia unei intalniri cu o alta fiinta. E pustiu. Trebuie sa-mi continui drumul spre castel pana nu se insereaza. Am lasat totul in urma pentru acest castel. Nu am voie sa regret nimic.
Ma opresc putin intr-o livada sa miros niste flori rosii. Seamana cu macii, dar miros placut. Petalele au musafiri. Gargarite de toate culorile care se zbantuie ca zapacitele. Iau una in palma si o privesc cum se zbate pentru viata. Se simte captiva. S-a speriat. Ii vorbesc si incerc s-o linistesc. Nu ma asculta din simplul motiv ca nu avem acelasi limbaj. Fuge de mine. Se elibereaza. Se intoarce la familia ei. N-as fi fost in stare sa-i fac vreun rau. Ce gargarita naiva.
In departare, pe campuri se vad oameni care isi lucreaza pamantul. Femei, copii, barbati culeg roadele verii. O alegere simpla, corecta. Totul pentru hrana.
Grabesc pasul si incep sa alerg ca o disperata pentru ca am impresia ca am ramas in urma. Mereu cu un pas in urma. O secunda care a trecut si am ignorat-o. Pamantul e sigur sub picioarele mele. Poate sub el e infernul. Sub pojghita. O alta viata drept rasplata. Noaptea Valpurgiei. Mefisto. Pun capul pe pamant sa vad daca se aude ceva. E liniste. Nu am acces nici aici.
Castelul e aproape. Mai am o singura colina de traversat. M-am impiedicat de un ciot in graba mea. Sa fie asta un semn sa ma intorc? Am un scop. Aflarea adevarului in aceasta viata.
Se vede imensul gard de la castel. Un aer de sec al XIX-lea. Imi vin in cap randuri din romanele lui Dumas. Imaginatia imi ofera variante pentru ce pare a fi in fata mea. Castelul e in total dezacord cu ideea de initiere spirituala. Poate nimeni nu stie adevarul. Ma asez la umbra unui tei batran si noduros sa ma luminez un pic. Mai am timp. In fond si maine e o zi...Mi-e frica acum..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu