Departe

Ma trezesc din somn si-mi dau seama ca ne aflam in mijlocul infinitului, intr-o mare de alb, acolo unde luna se opreste de cele mai multe ori, pentru cateva milisecunde si suspina dupa soare, cu care stie ca nu se va intalni niciodata. Visez oare? Nu pot sa-mi dau seama. Ma uit la tine cum dormi si urmaresc fiecare molecula de aer pe care o tragi in piept. Ar trebui sa te trezesc si sa-ti arat unde suntem. Poate tu ai gasi o explicatie pentru tot ce se intampla. Trebuie sa inchid putin ochii. Albul m-a obosit. Milioane de fulgi au drum pe langa noi. Incerc sa ating unul cu degetul aratator, sa vad cum se simte aici. Pare de hartie, nu e rece si nici nu se topeste ca alti fulgi pe care i-am mai vazut. In jurul nostru totul sclipeste. Nu e nimeni. Aici nu traiesc fiinte. Nu exista sunet si nici vreun stimul care sa produca senzatii. Doar acest mult alb pe care putem sa-l vedem.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca miroseam un mac de-abia rupt din lan. Apoi firul s-a rupt si am ajuns aici. Suntem amandoi aici. Asta e cel mai important. Indiferent daca dormi, daca esti viu sau mort, esti aici cu mine...
E asa moale patul pe care stam. M-am muscat de mana. N-am simtit nimic. Nu m-a durut deloc. Mai incerc o data sa-mi provoc durere. Nu simt. E vremea sa te trezesc. Te strig, dar nu se aude nimic. Nu mai am glas. Imi vine sa plang. Si totusi ce rost ar avea? De ce se intampla asta?
Ma sterg de fulgii de fulgii care m-au acoperit si te trag de mana. Ai deschis ochii. Ce bine. Ce usurare. Nu poti vorbi nici tu. Nu conteaza, stai linistit. Ne contopim intr-o imbratisare surda. Suntem unul si acelasi. Ne dam in leaganul iubirii si ne stergem continuu de fulgii de hartie. Inchidem ochii.

Lui A la inceput de an.