miercuri, noiembrie 17, 2010

In orasul gri


Povestirea continua..E ora 5:30 a.m, suntem in gara din Belgrad. Atragem atentia tuturor cu imensele rucsacuri pe care le purtam in spate. Ma intreb oare ce-si imagineaza cei care ne vad. Si-ar putea imagina cineva nebunia in care ne avantam cu atata curaj? Ne oprim pentru cateva secunde pe o bancuta si infulecam niste sandwichuri. Mi-e somn de-mi vine sa innebunesc. Mi-e si tare frig si pentru cateva secunde ma gandesc cat de bine era acasa... N-am putut sa ma odihnesc suficient in tren. Pornim..Nici noi nu stim incotro...Pana la ora pranzului cand ne vom intalni cu Milica, gazda noastra, trebuie sa pacalim timpul. Gara e foarte aproape de centru. Trecem pe langa Palatul Telefoanelor si apoi pe langa Parlament. Pe scarile Parlamentului ne asezam putin, eliberandu-ne pentru cateva clipe de rucsacuri. In scurt timp iese din cladire un tip in uniforma, care ne vazuse pe camere probabil si ne ia la intrebari. Nu avem voie sa zabovim aici. Cu chiu cu vai ne ridicam si plecam mai departe. Un pic mai sus pe partea stanga e o biserica cu o curte destul de mare, plina de verdeata. Portita e deschisa. Intram si ne asezam pe niste bancute in curte. E o liniste monumentala. E prea dimineata si pentru Dumnezeu. Scoatem o harta si ne mai uitam o data pe traseu. Ar fi incredibil sa rezistam atatea zile in aceste conditii. E un exercitiu psihologic in primul rand. Decidem ca ar fi potrivit ca in Belgrad sa stam doua nopti si apoi sa ne indreptam catre Zagreb. Incepe sa vina lumea la biserica. E sambata. Sunt cununii. Un cuplu de tineri frumosi a decis sa-si uneasca destinele in fata lui Dumnezeu. Isi jura iubire pana cand moartea ii va desparti. Peste cativa ani e posibil sa uite ce si-au jurat si sa se afle intr-o sala de tribunal judecandu-se pentru partaj. Urasc oamenii care se pripesc si care se duc sa se cunune la biserica mai mult de dragul datinii, a gurii lumii, desi in sufletul lor religia si juramintele acelea nu inseamna mai nimic.
Bancile pe care stam sunt fata in fata si sunt separate de aleea pe care trece toata lumea care intra in biserica. Mi se inchid ochii. Nu mai pot urmari atata lume care trece pe langa noi. Ne ridicam si ne indreptam spre spatele curtii. Suntem decisi sa ne intindem izoprenele pe iarba si sa ne odihnim putin. Ma imbrac bine si ma proptesc de rucsac. Iarba e rece si umeda. Ma simt asa aproape de natura...In libertatea mea, parca m-am unit cu natura, care m-a primit in bratele ei. Inchid ochii si adorm imediat. Dupa vreo ora ma trage de maneca un preot care nu intelege ce e cu noi acolo. Ma intreb oare cu ce deranjam. Preotul vorbeste engleza. E international. Ne spune ca trebuie sa plecam. Ii promitem ca in cel mai scurt timp posibil asa vom face. Ma culc la loc. Preotii ar trebui sa fie niste oameni buni si toleranti.
Niste prieteni de-ai mei care au calatorit destul de mult prin lume, ne recomandasera in cazul in care nu vom avea unde sa stam si nu vom vrea sa dam banii pe hotel, sa mergem la manastiri pentru ca maicutele sunt amabile si primitoare intotdeauna cu turistii. M-am gandit la ei cand am vazut figura preotului care se uita intrebator la noi si care ne-ar fi gonit cu bastonul daca ar fi avut unul la indemana.
E ora 13. Mi-e bine. Sunt multumita si bucuroasa. Nici eu nu stiu de ce. Poate pentru ca ma simt aproape de Dumnezeu. Ii dam mesaj Milicai si ii explicam unde suntem. Ramane sa ne intalnim in fata Parlamentului la ora 14, pentru ca mai are un curs la facultate. Sunt nerabdatoare s-o cunosc. Imi place sa-mi imaginez in cap fel si fel de variante asupra oricarei situatii cu care m-as confrunta si asupra persoanelor pe care le voi intalni. Insa niciodata nu anticipez bine. De fiecare data am surprize. Asa am avut si acum la vederea Milicai...

2 comentarii:

  1. Buna, imi place cum scrii, si as vrea sa te adaug in blogroll, de obicei citesc zilnic blogrollul :) ai vreun banner ceva? astept un raspuns la sabin@rogeek.net

    RăspundețiȘtergere
  2. Cam rar pe la noi. Mai scrie-ne cate ceva... :(

    RăspundețiȘtergere