Am obosit sa caut, sa gonesc, sa alerg, sa ma epuizez, sa gandesc, sa ma autodepasesc mereu sau sa tin pasul cu mine. Mereu contratimp, mereu imbatranind cu o secunda, ani sau ce-o mai insemna timpul pe pamant. M-as odihni pe creanga unui nuc, pe care sa mearga in viteza multe furnici, pe care sa nu le vad, ci doar sa le simt pe carnea-mi. In intuneric, absenta, iesita din viata, cu ochii inchisi, sa nu stiu de mine, pur si simplu sa nu fiu. Sa nu cunosc nimic. Sa plutesc inspre absolut pe cai invizibile, pe culoare intortocheate, dar spatioase cu sens unic. Sa n-am senzatii, sa nu percep nimic. Sa renasc in vid. Sa trec prin univers. Sa-l absorb. Sa ma inalt..
Iar apoi furnicile sa ma trezeasca ciupindu-ma pana imi da sangele, iar eu sa rad in hohote de fericire. M-am reintors...
am citit cu mult interes postarea.. felicitari ai castigat un cititor
RăspundețiȘtergeremultumesc:)
RăspundețiȘtergeremulti dintre noi suntem mai obositi in ultimul timp de atatea cautari. in toata goana asta a nostra nici nu mai stim dupa ce alergam...si uite asa, trece pe langa noi timpul si ne trezim in pragul batranetii cersind secunde si dorindu-ne sa oprim timpul macar putin....Interesanta postare.
RăspundețiȘtergere