Analiza de film- Cele 400 de lovituri

E drept ca n-am mai scris de mult timp. Si de multe ori mi-e dor... In ultima perioada am obosit asa cum o spun si in ultima postare..Insa putinul timp liber pe care il am la dispozitie mi-l ocup fie uitandu-ma la filme, fie citind. Asa ca as vrea sa va mai impartasesc din ultimele mele impresii cinematografice daca le putem numi asa. Am descoperit de curand un regizor francez de filme clasice, foarte in voga pe vremea lui care m-a cucerit imediat. Numele lui e Francois Truffaut. Am facut recent o analiza de film de-al lui pe care v-o redau mai jos:

"Les quatre cents coups" sau “Cele 400 de lovituri“ ( 1959) reprezinta unul din remarcabilele filme pe care Francois Truffaut le-a realizat in timpul carierei sale de regizor.

Francois Truffaut se naste la Paris pe 6 februarie 1932. Incepe inca de la varsta de 7 ani sa mearga la cinematograf, desi nu-i place la scoala. Ii place foarte mult sa citeasca inca din copilarie. Aspecte pe care le vom observa si la eroul filmului “Cele 400 de lovituri“, Antoine Doinel.

In 1950, Truffaut redacteaza primele articole pe care le scrie pentru “Travail et culture“, unde s-a angajat cu ajutorul criticului André Bazin, personaj important din viata lui, caruia ii va dedica si filmul despre care vom vorbi. Incearca sa lucreze in armata, dar nu suporta viata cazona si dezerteaza, fiind judecat de un tribunal militar si inchis. Insa tot prietenul sau Bazin va fi cel care il va ajuta sa fie reformat.

In 1953 Truffaut publica articole pentru Cahiers du cinéma, urmand ca un an mai tarziu sa-si inceapa cariera in cinematografie, regizand scurtmetraje si devenind ulterior asistentul lui Roberto Rossellini.

Filmul “Cele 400 de lovituri“ a avut inca de la lansare un deosebit succes, prin care Truffaut a deschis portile miscarii “Nouvelle Vague“ (curent cinematografic), curent ce va reflecta oglinda epocii, problemele sociale ale tinerilor, revoltele studentilor, miscarea de emancipare a femeilor.

Filmul “Cele 400 de lovituri“ ne aduce in prim plan povestea copilului Antoine Doinel, un copil al carei familie il neglijeaza, il supune constant la pedepse si nu-i ofera echilibrul necesar dezvoltarii sale normale ca individ. Fondul social pe care eroul lui Truffaut se va revolta, este constituit de cativa factori importanti : familia, tratamentul profesorilor de la scoala care prin aplicarea unei discipline stricte nu le va permite niciunuia dintre elevi sa se afirme si sa se diferentieze, implicit nici lui Antoine, care scria versuri si compunea proza, dar si sistemul francez restrictiv din acele timpuri.

Tanarul Antoine are nesansa de a se naste intr-o familie in care nu este dorit, mama acestuia dorind inca de la aflarea vestii ca a ramas insarcinata, sa scape de el. Bunica lui va fi cea care o va convinge ulterior sa-l pastreze. Insa la putin timp dupa ce se naste, Antoine e dat la orfelinat de catre mama sa, care din nou se razgandeste la insistentele bunicii si il readuce acasa dandu-i-l dansei spre crestere.

In momentul initial al filmului, in care ne este prezentat Antoine, starea familiei sale este urmatoarea : mama sa este casatorita cu Julien, cel care i-a si dat de altfel numele sau de familie “Doinel“, care incearca pe tot parcursul copilariei baiatului sa-i fie un bun tata si un bun indrumator. Insa pentru Julien sunt imposibile aceste ambitii, toata imaginea de familie din ochii eroului lui Truffaut, fiind anulata in momentul in care o vede pe mama sa la bratul unui necunoscut cu care se si saruta, fapt care il va determina pe Julien sa afirme, in momentul in care directorul scolii il va intreba care este motivul pentru care a lipsit de la scoala neanuntat : “Ma mère est morte“ (Mama a murit). Aceasta replica nu e deloc intamplatoare pentru parerea si imaginea pe care si-o va forma Julien despre mama sa.

Antoine practica absenteismul scolar, fugind alaturi de prietenul sau sa vada filme la cinema ; fuge de acasa de teama sa nu fie pedepsit si le spune parintilor intr-o scrisoare ca vrea sa fie pec ont propriu si sa inceapa sa munceasca.

Antoine va deveni victima proprilor sale alegeri, nereusind sa se adapteze si sa accepte situatia sa.

Drama sa prinde contur in momentul in care alege impreuna cu prietenul sau, sa fure masina de scris pentru a vinde si a strange niste bani. Absurdul intervine odata cu prinderea sa cand incerca sa o aduca inapoi dupa ce n-au reusit sa o vanda si i s-a facut frica, fapt pentru care va fi dus la inchisoare si ulterior la Centrul pentru delincventa juvenila.

Truffaut face o fina disectie a sufletului omenesc, implicit a lui Antoine. Revolta lui intervine dupa numeroase reprimari si trairi neintelese ale sufletului sau.

Truffaut reuseste sa mentina suspansul pe tot parcursul filmului, desi inca de la primele abateri ale lui Antoine, finalul ar putea fi previzibil.

Vizual, “Cele 400 de lovituri“ se organizeaza dupa o eleganta opozitie binara intalnita pe tot parcursul filmului : pentru scenele in interior, relatarea se compune din planuri mari fixe, in timp ce la exterior planurile mobile si indepartate domina, elemente care vor aduce un plus suspansului.

Revenind la eroul nostru Antoine, putem observa de asemenea dorinta sa nemarginata de a se exprima, de a scrie, de a transpune in cuvinte alte realitati, fapt pe care psihologii il traduc ca dorinta de a-si afirma identitatea si de a comunica cu mediul exterior. Lucru pe care Antoine nu reuseste sa-l faca. El nu comunica cu nimeni la nivelul la care el si-ar dori.

Exista o scena remarcabila in film, cand Antoine, dupa ce absoarbe fiecare cuvant al cartii lui Balzac “In cautarea absolutului“, ii construieste un mic altar dedicat lui Balzac, ascuns de o carpa in bucataria casei, cu poza, carte si aprinde o lumanare in memoria scriitorului. Din pacate micul altar i-a foc si va produce un alt scandal in fragila familie Doinel.

“Cele 400 de lovituri“ n-ar fi avut un asa mare succes daca ar fi fost doar o simpla istorie a esecului si a dezamagirii. In spatele unei istorii realiste, se alatura una si mai complexa si mai ambigua. Scenariul aduce in prim plan o dorinta pasionanta de fuziune cu o figura maternala. Constructia personajului lui Claire, mama lui Antoine e atent conturata pe tot parcursul filmului. Frivola, cocheta, neatenta cu fiul ei, isi neglizeaza caminul pentru a se arunca in bratele patronului si de ase dedica altor activitati pe care le gaseste mai importante. Antoine pare a avea o viziune mistica despre cum ar trebui sa fie mama sa. Iar dovada cea mai importanta care vine ca argument in sustinerea acestei afirmatii este scena cand Julien se afla in fata psihologului de la Centrul de delincventa juvenila si isi face confesiunea desenand in cuvinte tot tabloul copilariei sale, motivandu-si indirect purtarile inoportune si relatand intreg episodul furtului masinii de scris. Intreaga scena capata un aer nostalgic.

Finalul filmului e constituit de fuga sa de la centrul de corectie si dorinta sa nemarginita de a fi liber. Iar libertatea absoluta e legata de intalnirea lui pentru prima data cu mare.

Truffaut reuseste sa construiasca atent pe tot parcursul filmului, personaje cu un caracter complex, prin intermediul unor situatii relevante pentru a scoate la iveala caracteristici importante.

Desi in multe dintre intamplarile personajului Antoine Doinel, gasim similitudini cu aspecte din viata lui Francois Truffaut, faptul ca nu i-a placut la scoala, placerea de a scrie, fuga de acasa si dorinta de a fi liber si pec ont propriu in viata, ceea ce ne-ar putea conduce la ideea ca filmul “Cele 400 de lovituri“ este o autobiografie, chiar autorul e cel care va raspunde la aceasta nelamurire : “Filmul este doar partial autobiografic. Ceea ce pot să spun este că nimic nu este inventat. Ceea ce mi s-a întâmplat mie şi altora, unor băieţi de vârsta mea, sau unora ale căror poveşti le ştiam din ziare. Nimic nu este ficţiune pură dar nici nu se poate vorbi de un film în întregime autobiografic."

Alte filme de Truffaut sunt scenarii originale scrise de scenaristii Suzanne Schiffman sau Jean Gruault, cum ar fi La Nuit américaine, film recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film strain in 1973, sau Le Dernier Métro, film recompensat cu 10 premii César.

Am obosit...

Am obosit sa caut, sa gonesc, sa alerg, sa ma epuizez, sa gandesc, sa ma autodepasesc mereu sau sa tin pasul cu mine. Mereu contratimp, mereu imbatranind cu o secunda, ani sau ce-o mai insemna timpul pe pamant. M-as odihni pe creanga unui nuc, pe care sa mearga in viteza multe furnici, pe care sa nu le vad, ci doar sa le simt pe carnea-mi. In intuneric, absenta, iesita din viata, cu ochii inchisi, sa nu stiu de mine, pur si simplu sa nu fiu. Sa nu cunosc nimic. Sa plutesc inspre absolut pe cai invizibile, pe culoare intortocheate, dar spatioase cu sens unic. Sa n-am senzatii, sa nu percep nimic. Sa renasc in vid. Sa trec prin univers. Sa-l absorb. Sa ma inalt..
Iar apoi furnicile sa ma trezeasca ciupindu-ma pana imi da sangele, iar eu sa rad in hohote de fericire. M-am reintors...

In orasul gri

Povestirea continua..E ora 5:30 a.m, suntem in gara din Belgrad. Atragem atentia tuturor cu imensele rucsacuri pe care le purtam in spate. Ma intreb oare ce-si imagineaza cei care ne vad. Si-ar putea imagina cineva nebunia in care ne avantam cu atata curaj? Ne oprim pentru cateva secunde pe o bancuta si infulecam niste sandwichuri. Mi-e somn de-mi vine sa innebunesc. Mi-e si tare frig si pentru cateva secunde ma gandesc cat de bine era acasa... N-am putut sa ma odihnesc suficient in tren. Pornim..Nici noi nu stim incotro...Pana la ora pranzului cand ne vom intalni cu Milica, gazda noastra, trebuie sa pacalim timpul. Gara e foarte aproape de centru. Trecem pe langa Palatul Telefoanelor si apoi pe langa Parlament. Pe scarile Parlamentului ne asezam putin, eliberandu-ne pentru cateva clipe de rucsacuri. In scurt timp iese din cladire un tip in uniforma, care ne vazuse pe camere probabil si ne ia la intrebari. Nu avem voie sa zabovim aici. Cu chiu cu vai ne ridicam si plecam mai departe. Un pic mai sus pe partea stanga e o biserica cu o curte destul de mare, plina de verdeata. Portita e deschisa. Intram si ne asezam pe niste bancute in curte. E o liniste monumentala. E prea dimineata si pentru Dumnezeu. Scoatem o harta si ne mai uitam o data pe traseu. Ar fi incredibil sa rezistam atatea zile in aceste conditii. E un exercitiu psihologic in primul rand. Decidem ca ar fi potrivit ca in Belgrad sa stam doua nopti si apoi sa ne indreptam catre Zagreb. Incepe sa vina lumea la biserica. E sambata. Sunt cununii. Un cuplu de tineri frumosi a decis sa-si uneasca destinele in fata lui Dumnezeu. Isi jura iubire pana cand moartea ii va desparti. Peste cativa ani e posibil sa uite ce si-au jurat si sa se afle intr-o sala de tribunal judecandu-se pentru partaj. Urasc oamenii care se pripesc si care se duc sa se cunune la biserica mai mult de dragul datinii, a gurii lumii, desi in sufletul lor religia si juramintele acelea nu inseamna mai nimic.
Bancile pe care stam sunt fata in fata si sunt separate de aleea pe care trece toata lumea care intra in biserica. Mi se inchid ochii. Nu mai pot urmari atata lume care trece pe langa noi. Ne ridicam si ne indreptam spre spatele curtii. Suntem decisi sa ne intindem izoprenele pe iarba si sa ne odihnim putin. Ma imbrac bine si ma proptesc de rucsac. Iarba e rece si umeda. Ma simt asa aproape de natura...In libertatea mea, parca m-am unit cu natura, care m-a primit in bratele ei. Inchid ochii si adorm imediat. Dupa vreo ora ma trage de maneca un preot care nu intelege ce e cu noi acolo. Ma intreb oare cu ce deranjam. Preotul vorbeste engleza. E international. Ne spune ca trebuie sa plecam. Ii promitem ca in cel mai scurt timp posibil asa vom face. Ma culc la loc. Preotii ar trebui sa fie niste oameni buni si toleranti.
Niste prieteni de-ai mei care au calatorit destul de mult prin lume, ne recomandasera in cazul in care nu vom avea unde sa stam si nu vom vrea sa dam banii pe hotel, sa mergem la manastiri pentru ca maicutele sunt amabile si primitoare intotdeauna cu turistii. M-am gandit la ei cand am vazut figura preotului care se uita intrebator la noi si care ne-ar fi gonit cu bastonul daca ar fi avut unul la indemana.
E ora 13. Mi-e bine. Sunt multumita si bucuroasa. Nici eu nu stiu de ce. Poate pentru ca ma simt aproape de Dumnezeu. Ii dam mesaj Milicai si ii explicam unde suntem. Ramane sa ne intalnim in fata Parlamentului la ora 14, pentru ca mai are un curs la facultate. Sunt nerabdatoare s-o cunosc. Imi place sa-mi imaginez in cap fel si fel de variante asupra oricarei situatii cu care m-as confrunta si asupra persoanelor pe care le voi intalni. Insa niciodata nu anticipez bine. De fiecare data am surprize. Asa am avut si acum la vederea Milicai...

Despre destin

E tarziu in noapte cand scriu randurile astea si ma gandesc cat de frumoasa poate fi viata daca stim cum s-o traim si daca descoperim ce ne place sa facem cu adevarat; daca avem o cauza careia sa ne daruim in totalitate, care sa ne aduca satisfactii si care sa ne faca sa evoluam in fiecare moment. Sa invatam ceva nou in fiecare clipa. E cea mai frumoasa experienta la care putem sa asistam cu proprii nostri ochi, la care participam in totalitate si unde totul depinde numai de noi. Viata. Nu e nici scurta, nici lunga. Daca am trai vesnic, am innebuni, asa cum multi zei si-au blestemat existenta de plictiseala. Dar e omeneste sa ne dorim ce nu putem avea. Viata vesnica...Si totusi intr-un fel sau altul viata noastra este vesnica, desi nu putem fi constienti de acest lucru. Cred ca marea provocare pe care ne-o ofera minunata noastra existenta pe aceasta planeta e sa ne descoperim pe noi insine. Iar ca sa ne descoperim pe noi insine, trebuie sa ne intalnim cu...destinul. Cu destinul te poti intalni la orice colt de drum, fie sa ai o simpla revelatie intr-o dimineata senina, dar de cele mai multe ori, iti este aratata calea ta in viata de catre alti oameni, care nu sunt acolo degeaba. Cand spun alti oameni ii putem include aici si pe parinti, care au aceasta menire in viata, sa ne faca sa ne descoperim. Dar uneori nu reusesc...si ne ramane noua menirea aceasta atat de importanta pentru noi si pentru reusita noastra. Se intampla de asemenea pe parcursul vietii sa fii pur si simplu directionat si sa scoti la iveala lucruri din tine prin intermediul celorlati. Toate se intampla cu un scop si nimic nu e intamplator. Oamenii se ajuta intre ei, uneori chiar fara sa-si dea seama. Din acest motiv sunt si atat de importante relatiile sociale. Suntem pana la urma niste animale sociale, asa cum bine spunea Aristotel. Ce vreau sa spun in aceste randuri? Ca putem fi fericiti si avem toate motivele sa fim fericiti daca ne descoperim cauza pe pamant. Indiferent care e acea cauza. Am vazut multi oameni nefericiti si tristi la viata mea. Am cunoscut sute, poate chiar mii de oameni carora le-am aflat povestile. Si am fost curioasa sa vad ce i-a facut sa-si piarda zambetul, pe aceia care se simteau pierduti. E simplu. Nu erau pe calea cea buna. Erau insetati de bani, de putere si uitaseara cine sunt cu adevarat. Multi aveau toti ce-si doreau pe lume si totusi nu erau fericiti. De ce? Erau niste marionete ale proprilor necesitati..Oare tu esti pe drumul cel bun? Ti-ai descoperit adevarata cale? Daca nu ti-ai descoperit-o inca, nu renunta sa ti-o cauti si urmeaza-ti calea indiferent de varsta..

In tren. Primii straini pe care-i intalnim.

Peronul garii unde asteptam trenul e imbacsit de oameni. Imaginea garii noastre imi induce multa tristete. Toate categoriile de oameni. Unii cu serviete, altii cu bagaje uriase, amarati. Multa nerabdare, speranta. Copii care tipa, parinti care nu stiu ce sa le spuna. Multi poate se intorc acasa, la familiile lor, iar Bucurestiul a incercat sa-i gazduiasca pentru o perioada. Dar toata lumea vrea acasa. Numai noi nu. Nu e frig, e bine. Suntem oricum imbracati gros, iar faptul ca ne luptam cu rucsacele ne face sa depunem un efort urias. Nu m-am obisnuit inca sa-mi port noua casa in spate. Apare trenul. Noi ne putem urca pe oriunde, nu avem bilet. Nu vrem sa incurcam pe nimeni. Asteptam ca toata lumea sa urce si apoi vom urca si noi. Ma bucur ca nu m-a condus nimeni la gara. Urasc sa-mi iau la revedere si de cele mai multe ori nu stiu cum sa ma port.
Ne urcam la clasa intai pentru moment. E mai linistit totul. Ne aranjam bagajele si asteptam sa vina controlorul. Am emotii pentru ca n-am mai mers niciodata cu nasul si nu stiu cum sa negociez si sa pun problema. Nici n-am carnetul de student la mine. O sa-l las pe Vlad sa se ocupe de tot. In vagon niste batranei simpatici ne cer ajutorul. Sunt australieni. Au mainile uscate de timp, dar zambetul le este inca viu pe chip. Engleza care se vorbeste in Australia pare destul de diferita de cea cu care suntem obisnuiti. Fac un tur de Europa. Ma impresioneaza. Mi-ar placea sa ajung de varsta lor si sa am inca forta sa calatoresc. Au pierdut trenul de Budapesta. Nu sunt panicati, vor doar sa stie de unde au legatura inspre Budapesta. Nu pot merge cu trenul pana la Belgrad. Un barbat solid din compartiment intelege ce ne-au intrebat si scoate mersul trenurilor din geanta ca sa verifice. E evident ca face naveta de multi ani. In Timisoara vor trebui sa coboare si sa astepte trenul de Budapesta. Se pare ca nu vor astepta prea mult. Dupa ce le scriem tot pe o hartiuta, ne multumesc si isi deschid linistiti niste volume groase din care incep sa absoarba cuvinte.
Vine nasul. Am emotii ca la examen. Bag ochii in pamant timid. Vlad il intreaba cat ii datoram. Ne spune ca la Craiova va veni colegul si ca trebuie sa negociem separat. Pana la Craiova ii datoram 30 lei amandoi. Nimeni nu s-a gandit sa mai negocieze. Era o suma rezonabila. Scapam. Rasuflu usurata. Mi-am facut griji degeaba. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea ca mergem cu nasul. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu multe lucruri noi. Insa am timp destul..
Ne mutam de la clasa intai, ne retragem mai la caldura si eventual la somn intr-un compartiment unde nu e nimeni. Scoatem niste sfoara din rucsac ca sa blocam usa. Infasuram multa sfoara in jurul cuierului si apoi prindem usa. Nimeni n-o poate deschide acum. Ne putem culca linistiti. Vom auzi cu siguranta cand cineva va incerca sa intre.
Maine dimineata la 5 vom ajunge in Belgrad. Avem cateva ore de zabovit prin oras pana o vom intalni pe gazda noastra Milica. Sunt nerabdatoare s-o cunosc. I-am trimis un mesaj pe couchsurfing cu vreo 3 zile inainte, in care i-am spus cateva cuvinte despre noi, despre calatoria pe care ne-am propus s-o facem in Europa si ca ne-ar face placere daca ne-ar putea caza pentru doua nopti in Belgrad. Din datele profilului ei pare o persoana speciala. Are 23 de ani, e studenta la stiinte politice, e pasionata de cinematografie, tenis si are o gramada de visuri marete. Ne-a raspuns imediat, spunandu-ne ca desi e prima ei experienta pe couchsurfing, ne va primi cu drag si de-abia asteapta sa ne cunoasca. Sunt sigura ca vom avea ce vorbi.
Apare nasul de Craiova. Ne grabim sa-i deschidem usa. N-are o figura prea prietenoasa. Mergem cu el pana la Timisoara. Ne cere 50 de lei. E prea mult. Ne tocmim si mai lasa 5 lei. Mai mult nu vrea. Altfel ne va da jos. Acceptam. Imi vine sa zambesc. Simt ca aventura abia a inceput. Intr-un fel ma amuza ce se intampla. Intr-altul nu. Mancam pe saturate si apoi ne culcam linistiti blocand usa.
Ne trezim la granita Romaniei cu Serbia. Inca sunt romani. N-am trecut la sarbi inca. Ne cer buletinele si ne intreaba daca avem ceva de declarat si incotro mergem cu rucsacii asa mari. Le explicam, ne lasa in pace. Nu prezentam interes pentru nimeni.
Ajungem la Vrsac, granita Serbiei cu Romania. Sirul intrebarilor se reia in romana, dar pe un ton mai agresiv. Mi-e prea somn ca sa ma deranjeze ceva. Vedem niste straini coborand pe peron, pe care i-au dat jos. O familie cu o fetita mica. Par chinezi de la distanta. Probabil n-aveau actele necesare, viza sau mai stiu eu ce le-o trebui. Noua nu ne pasa de nimic. Pentru moment e bine si asta conteaza. Mai tarziu nu se stie.
Intre Timisoara si Vrsac nu ne-a intrebat nimeni de bilet, dar in apropiere de Pancevo au venit fiorosii, doi controlori masivi care ne-au cerut agresiv biletele. Acum in ce limba sa le vorbesti? Cu sarbii e foarte greu sa te intelegi in engleza. O dam pe romana. Ne intelegem oarecum. Mai greu, dar negocierea inainteaza. Oricum noi avem numai lei si euro, nici nu ne-am gandit sa fi schimbat acasa niste lei in dinari. De fapt nici nu cred ca am fi gasit undeva dinari. Le dam vreo 2 euro si 20 lei. Par multumiti, desi in acelasi timp nedumeriti. Pentru moment ne lasa in pace. N-au inteles nimic. Oricum mai avem putin pana la Belgrad. Dar, dupa 5 minute, dupa ce probabil si-au facut calculele se intorc suparati si oarecum jigniti de suma pe care le-am dat-o. Le spunem ca nu mai avem bani si ca nu le putem oferi mai mult. Sunt hotarati sa ne dea jos la Pancevo. Le mai dam 2 euro si ne lasa in pace.
La 5 si putin eram in gara in Beograd, morti de somn. Frig si umezeala. O vreme scarboasa. Am ajuns in orasul gri. Eu asa am numit Belgradul. Dar incotro s-o apucam la ora asta?