Serenada magica

Pe geam erau solzi de gheata. Era o iarna deplina. Detinea controlul temperaturilor scazute. Aneta de-abia astepta sa se supuna tratamentului din camera culorilor. O nerabdare inofensiva, statica, neafectata. O asteptam sa se pregateasca. Stateam in camera de serviciu si acopeream cu degetele de la mana dreapta niste pietricele frumos colorate care ar fi trebuit sa-mi poarte noroc intotdeauna.
Anii din facultate nu au facut decat sa ma scoata in fata intre primii trei cei mai straluciti studenti. Nici macar nu mi-am dat seama de succesul meu. Reuseam doar sa ma mulez foarte bine pe orice situatie sau informatie si s-o absorb cu mare viteza.
Gata, Aneta era pregatita. Se imbracase sport. In picioare avea niste sosete albe, imaculate, ca ale unei pure adolescente. Am luat-o de mana puternic si i-am aratat usa camerei culorilor. Stia deja ce pasi are de urmat. Trebuia sa-si conecteze cablul acela fascinant la tampla si sa ma lase apoi involuntar sa patrund in mintea ei prin ecranul din camera mea. Astfel puteam sa vad tot ce avea Aneta in minte. Daca vedeam ceva ce nu era in regula puteam schimba sau sterge definitiv in binele ei evident.
Aneta a intrat. Deocamdata pe ecran nu a aparut nimic. Sunt doar purici gri. Mi-e teama ca experiementul sa nu aiba rezultat. E foarte posibil. Americanii nu sunt inca siguri de eficienta metodei. Aneta si-a conectat cablul. Vad totul prin ochii Anetei. E o camera mare, spatioasa, cu perdele groase de catifea de un verde smarald la fereastra . Pe pereti e un tapet rosu inchis cu fire aurite. Aneta e in picioare. Asteapta. Sunt multe oglinzi. Daca te privesti intr-una, va urma un ecou maiestuos al infatisarii tale mute in celalalte. Se aude Schubert. Serenade. Aneta incearca sa descopere de unde se aude muzica. Descopera fotografii cu familia ei. Se emotioneaza. Plange. Schubert acompaniaza cristalele de pe obrajii Anetei mazgaliti de fard. Lui Schubert ii place ce vede. Schubert radiaza. Si melodia se tot repeta obsesiv. Oglinzile au parte de imagine miscatoare.
In mintea pacientei timpul s-a oprit. E pusa sa aleaga tipul de viata dorit de azi inainte. Aneta a fost balerina in tineretea ei. Eleganta si miscari fine precise. Stralucire si aprecierea muncii asidue. Vad pe ecran ca un usor gand i se duce la imaginea ei ca balerina. Oglinzile nu au puterea sa capteze aceasta imagine din mintea ei.
Aneta si-a ales continuarea pasiunii ei. Ramane de vazut ce va alege aparatul pentru ea. Asta nu se poate sti dinainte ca se distruge tot. Cert e ca aparatul de sters boli e fidel misiunii sale. Va recrea totul corect si mecanic. Aneta ia perdelele in brate, se acopera cu ele, le miroase, alearga prin camera in sosetele ei albe. Apoi n-am mai reusit sa vad nimic. Dar n-am vazut cand si-a deconectat cablul. Incep sa am emotii si sa ma gandesc la esec. A fost vina mea? Nu aveam cu ce sa intervin. Iar de sters nu aveam ce din mintea Anetei. Aneta nu m-ar fi auzit, iar eu nu am voie sa intru in camera culorilor. Aneta nu s-a mai intors niciodata de la Schubert...

Camera culorilor

M-am trezit cu gandul la nimic. Parca traiam in gol. Uneori am senzatia asta ca ies din timp, ca sunt doar martor la trecerea timpului altora. Gradina mea e umeda. E atinsa de secretiile naturii. Intensa activitate endocrina a naturii. Nici n-ai cum sa o reglezi tu. Creatorul ei nu ne-a permis si asta.
Incercam sa-mi gasesc un loc protejat sa ma asez si sa notez niste ganduri pe o foaie de hartie subtire si transparenta, cum imi place mie. Uit foarte mult in ultima perioada. Mi-a obosit memoria si a ales sa ia o pauza. O inteleg.
Ma numesc Norelia Dumitru si sunt psihiatru la un spital de nebuni. E meseria visurilor mele. In sensul ca mereu mi-am dorit sa ajung psihiatru. Stiu ca nu ajut pe nimeni propriu-zis, dar imi plac pacientii de aici. M-am obisnuit cu ei si mi-au devenit dragi. Aici nimeni nu se vindeca. Le este ameliorata doar simptomatologia bolilor. Acum stiu fiecaruia ce i-a imbolnavit nervii. Sunt putini pacienti. Restul au evadat sau isi pot lua medicamentatia de acasa.
Sunt in tura de zi astazi. Americanii ne-au propus si noua un tratament experimental pe care trebuie sa-l aplic astazi unuia din pacienti si sa vad cum reactioneaza. Se numeste camera culorilor. Eu nu am voie decat sa conduc pacientul pana la usa. Pe holul spitalului e un miros de boala cronica. Un miros care nu se pierde. Il iei in mana, ii dai drumul, pleaca, dar il poti lua din nou. Am multi prieteni aici. O minte bolnava nu uita sa iubeasca omul. Se aud tipete si racnete. Scuze trebuie sa fug putin. Era Aneta. Tocmai a avut o criza de schizofrenie. Nu a fost foarte grav. Nici nu mi-e mila de ea. Ar trebui sa-mi fie? Isi retraieste viata in gand si amintirile i-au provocat aceasta criza. M-am decis sa o duc pe Aneta in camera culorilor. Aneta va trebui sa isi lege la tampla un aparat care-i inregistreaza trairile si imaginile din minte. Mi-e foarte sete. Nu mai pot nici sa inghit de sete. La robinete am descoperit acum ca nu mai curge apa. Simt o usoara stare de panica. Vreau apa. Ma duc sa le cer pacientilor. Intru in salon. Toti dorm. Le caut sub paturi, nu gasesc nicaieri o sticla de apa. Daca imi voi face o perfuzie, setea nu-mi va trece. Trebuie sa beau ceva. Pot bea un pic de clorura de sodiu, desi nu suport gustul. Ma simt un pacient. Norelia ce e cu tine? Nu innebuni si tu. Te-am invatat doar cum sa nu-i imiti pe bolnavi. Nu te lua dupa ei. Norelia ma asculti? Sunt propriul tau gand...

Madonna- Instigare la cultura

Niste cuvintele care mie mi-au placut..sper sa va placa si voua:)

Dragoste de oameni

Imi amintesc cu drag momentele cand ma duceam in diverse cafenele singura si nu faceam altceva decat sa analizez oamenii din jurul meu. Incercam sa le aflu povestile, sa le citesc pe buze cuvintele si pe chip starile. De cele mai multe ori plecam multumita ca am mai aflat cum traiesc si altii. Placerea asta mi-am descoperit-o acum cativa ani cand citeam Sartre si vorbea si el despre asta in existentialismul lui. E chiar foarte interesant. Adaptata la psihologie, ideea se manifesta mai concret in cunoasterea de sine. Prin intermediul celorlalti te poti cunoaste mai bine pe tine. Si mai usor. Intervine comparatia si de aici se poate dezlega misterul, daca exista. De fapt totul functioneaza pe baza de comparatie si raportare la alte cazuri.
Renascentistii aduceau in centrul universului omul prin umanism. Nevoia de dezvoltare, instruire, de formare a bunului gust. Dar nu despre renastere vreau sa vorbesc.
Omul a reprezentat intotdeauna epicentrul lumii. Totul se refera la noi. De-aia nimic nu mai pare deosebit. E firesc, comun. E greu sa mai iesi in evidenta. Poate s-au gandit si altii inaintea ta la ideile care acum iti trec prin cap. Dar nu conteaza uneori daca iesi in evidenta cu ceva sau nu. Poti trai bine mersi si fara asta.
Insa avem niste lucruri care ne-au ramas si care nu se vor eroda niciodata in importanta lor. Unul din ele e dragostea pentru ceilalti oameni. Nu cred ca exista un sentiment mai pur si mai sincer decat asta. Te innobileaza si te inalta. Important e sa fie o iubire neconditionata. Sa nu te astepti sa primesti nimic inapoi pentru ceea ce dai. Ai un gand bun, nu te astepta ca celalalt sa ti-l intoarca. Aici nu e vorba de schimb de zambete. Desi si asta e o forma de a vedea bunatatea din oameni. Sa-i zambesti cuiva si sa vezi daca iti intoarce zambetul.
Sa ierti si sa ajuti. Trebuie sa ne facem o lume mai buna. In niciun caz nu sustin ideile crestinismului. Credinta nu are neaparat legatura cu ce incerc sa reliefez aici. Sufletul nostru nu poate trai in ura si nu poate supravietui la inveninare. Si nu putem lasa corpul fara suflet...
(un film bun despre acest sentiment e Pay it forward cu Kevin Spacey si Helen Hunt).

Sentiment paradisiac

Am plecat amandoi de mana in lumea larga. Degetul meu mic se tinea de al tau, care facea pe barbatul in relatia asta. Un soare cald, vesel, ne deschidea drumul. Totul era de un verde crud, plin de seva, de viata si de putere. Natura ne era partasa la toate sperantele si idealurile noastre, de copii inocenti, cu griji de adulti in schimb. Ne urcam din autobuz in autobuz, ne jucam, iubirea noastra alerga nazdravana, deasupra ei fluturasi colorati si mai jos, noi, martorii, la ce ni se intampla. Stabilisem de acasa sa ne luam alte nume, alte amintiri, sa nu fim incarcati deja de inutilitati si sa putem porni gratios in unduirile vietii impreuna. M-am oprit intr-o gradina plina de flori si am rupt cat pentru un buchet fiind atenta sa nu ma vada cineva. Multa culoare, agitatie. Pana si gandacii erau in petreceri si in demonstratii organizate cu mult timp inainte din cate am inteles. Asteptau doar o vreme favorabila. Apoi mi-am dat seama ca dupa noi alerga un batranel suparat ca i-am rupt florile din gradina muncita. Am inceput sa radem ca turbatii si sa ne bucuram ca cineva lua parte la fericirea noastra, desi nu ne intelegea extazul. Asa e, cand devii batran, vezi ca nu mai poti alerga dupa nimeni, ca nu te mai tine partea fizica si esti ingreunat de atatea amintiri. Nu e nedrept. E firesc. Asa le dai si altora dreptul sa repete lucrurile frumoase prin care ai trecut tu. Batranul ne ameninta cu degetul aratator, desi incepuse sa zambeasca usor.
Radu era cu mine. Atingerea noastra statea doar in degetul meu mic. Se lasa seara si ne-am dat seama ca bucuria noastra nu mai avea curand spatiu de desfasurare, ca natura nu ne mai gazduia cu lumina ei magica si stralucitoare. Ne-am luat strans in brate si ne-am intins pe ceva moale si calduros. Am adormit ingereste, purificati de sentimentele noastre absolute, care nu puteau fi traduse in cuvinte. Vraja zilei a coborat in vis...