Niste idei si cateva cuvinte

Zilele acestea l-am citit cu mare drag pe Marin Preda. Mi-a placut Cel mai iubit dintre pamanteni si acum m-am apucat de Delirul. In Cel mai iubit... Victor Petrini, personajul principal al romanului este un profesor de filosofie ratat datorita sistemului politic din acea perioada de prin anii 50', cand va trebui sa execute doua pedepse cu inchisoarea acordate pe nedrept, provocandu-i astfel mari rupturi in constienta si impiedicandu-l sa-si mai faca meseria, aceea de profesor.

Victor Petrini e sensibil, insetat de absolut si de cunoastere, declarand in finalul romanului ca "daca dragoste nu e, atunci nimic nu e."

Un roman omogen, al carui titlu insa nu mi se pare atat de inspirat pentru opera. Victor Petrini reprezinta tipul individului neinteles de nimeni, inadaptat, avand o superioritate, care-l face sa fie de cele mai multe ori dezamagit de ceea ce vede. In rest actiunea romanului nu v-o povestesc.

Cert e ca citirea romanului nu mi-a fost inspirata de aparitia lui in colectia cartilor din Jurnalul National, pur si simplu l-am gasit prin biblioteca. Nu citesc Jurnalul...

Delirul se apropie de Morometii, alt ton, alta categorie sociala descrisa, dar aceleasi problematici date de perioada politica.

Astazi m-am uitat si la Amores perros al lui Inarritu. Si totusi pe primul loc la spanioli in ce ma priveste, ramane Almodovar, care m-a cucerit definitiv cu multe din filmele lui.

In rest saracia se mentine, macar noi sa nu ramanem saraci in ceea ce priveste nivelul cunostintelor noastre si sa nu fim de acord sa ni-l mentinem constant.

Pe final ceva penibil. M-am bucurat mai devreme cand am citit ca pleaca Mircea Radu de la Antena datorita unor neintelegeri cu echipa, fapt care pot sa spun ca ma bucura, intrucat m-am saturat de maneleala aia lacrimogena, desi nu ma uitam deloc. Sa mai si citeasca batranii, ca de-aia se sclerozeaza la 60 de ani, nu sa stea toata ziua cu ochii in televizor si mintea sa nu le mai e pusa la contibutie cu nimic..

De mana cu cineva invizibil

Totul e atemporal. Am uitat de timp, de imbatranire. Au obosit toate si toti sa se alerge la nesfarsit.
Un spatiu ludic, magic, de poveste, cu jucarii parfumate fara amintiri. Mi-am luat papusa pe umar ca un copil entuziast pentru nimicuri si am alergat in soare insotita de vant. Imi aminteam uneori de mine si ce-mi propusesem sa fac, dar stiam ca timpul nu mai exista. Bine, dar memorie fara timp nu ar exista. Ba exista si asta. In acest caz nimeni nu ma grabea sa plec. Puteam sa ma mai plimb in minunatul lan de grau, unde cate un mac rasarea timid unde avea loc. Dar nici nu trebuia sa aman la nesfarsit. Eram copilul mare, destept, dar care nu vorbea pentru a nu fi intrebat nimic de nimeni. Vroiam sa fiu doar eu cu Coxica, papusa mea de carpa, murdara, dar iubita. Undeva departe se vedea un copac obosit si statator. Era la marginea cu cealalta lume.
Singuratatea inseamna dialog cu Dumnezeu si cu tine insati. Altfel ar fi totul pustiu. O boala urata la chip, desi n-o vezi, ci o simti numai in tine.
Si totusi nu stiam ce sa fac. Ma luptam cu spicele de grau care imi raneau genunchii usor, facandu-ma sa tresar din cand in cand, dar nu puteam sa raman pe loc. Imi stergeam sangele, care curgea in forme. Spicele avusesera grija de asta. Era singura clipa cand realizam ca sunt OM. Papusa in schimb nu avea nimic. Pe ea o protejam cu mult drag ca si cand nimic nu mai conta. Uneori mai purtam dialoguri cu ea si o intrebam ce ar face in locul meu. Evident ca-mi raspundeam tot eu, dar stiam ca asa a participat si ea la gandurile mele. Aflasem mai demult ca nu-mi poate intui gandurile si ca intotdeauna trebuie sa i le comunic, ca sa nu ma inteleaga gresit. Trebuia sa ne intelegem si sa nu ne parasim. Asa nu-mi paraseam nici eu gandurile. Mai existam.
In tabloul naturii, observam fara sa vreau norii care fugeau fara scop pe un cer fix si mort. Norii albi intrau in tunel. Acesta era cerul. Absorbea norii. Cu asta se hranea el. Cu spuma norilor. Incantator era ca nu mai vazusem un tunel asa de mare si cu aceasta forma. Dar era un tunel, iar ochii mei se jucau cu privirea pe el. Imi tineam capul pe spate, desi mergeam destul de repede si nu ma uitam inainte. Ma jucam. Apoi am patruns in cealalta lume.
M-am speriat. Am intalnit un caine mirat, obosit, chinuit de neputinta picioarelor, dar viu. Cainele nu era in lan, mergea pe sosea. Asta era cealalta lume. Soseaua. Lanul plecase fara sa-si dea seama printre picioarele mele. Atunci m-am gandit la ce aveam de facut. La scopul meu. Puteam sa iau si cainele cu mine. Dar de unde stiam eu ca se numeste caine? Nu stiam. Asa mi-a venit sa-i zic. M-am jucat pana si cu numele lui. Apoi i-am spus altfel.
Mi-era inca frica de sosea. Nu trecea nicio masina, dar ceva trebuia sa treaca odata si-odata. Si acela era un om...

Fara titlu

Citisem pe undeva mai demult ca nimic nu e mai potrivit cand esti in depresie decat sa te apuci sa faci ordine in viata ta in general si sa-ti gasesti diverse forme de implicare care sa te sustraga din panza de paianjen care te inconjoara. Si uite asa, m-am apucat si am facut toata ziua ordine prin casa, am aruncat lucruri vechi, care trebuiau demult scoase din peisaj (chiar si mobila, sa nu mai vorbesc de haine), am facut sport, am sters mesaje din telefon si numerele persoanelor care ma incomodau psihic. Au ramas doar unele amintiri pe care am de gand sa le sterg prin experiente noi si de neuitat. Si iarasi zic punct si de la capat. Cred ca e foarte important sa faci asta periodic, ca sa nu aduni prea multe in capsor care ar putea sa-ti dauneze.
Ma simt deosebit de bine acum. Sunt in faza de ascultat muzica. Asadar ce e de retinut din ce am enumerat mai devreme e ca avem nevoie permanenta de reinventare. Pana si dragostea are nevoie de aceasta etapa. Pana la urma si in acest caz se poate ajunge la o tensiune, fiind si aici nevoie sa fie canalizata spre diverse activitati.
Bagam eventual si o cura de dezintoxicare dupa prostelile culinare la care ne-am supus toata iarna si ne incarcam bateriile singurei, ca altcineva nu ne cunoaste la fel de bine. Seara o tura de parc si maine de la capat in vechiul program...

Dansand pe sarma proprilor idei

Sunt intr-o perioada mai deprimanta a vietii mele, in care nimic nu-mi place si nimic nu se ridica la asteptarile mele. Se poate vorbi de o ciclicitate a acestor stari, e adevarat destul de dese, dar acum depinde si de om si de gradul lui de inadaptabilitate.
Ma gandesc uneori ca sunt un om slab, pentru ca nu pot accepta intr-un final rautatile celorlalti, nu-mi pot inaclai mintea cu invidii si cu iubiri superficiale. Pur si simplu nu ma pot obisnui si nici nu pot ramane intr-un colt indiferenta si impersonala. Din acest motiv imi e si greu sa muncesc undeva, pentru ca in scurt timp observ impuritatile de pe fundul apei.
As prefera in schimb sa vand idei si iluzii dornicilor, asternute pe o hartie speciala, notate fin cu un creion bine ascutit. M-as arunca in propriile fantasme cu putere si entuziasm si i-as convinge poate si pe altii sa se joace de-a imaginatia realista si sa urmareasca "altceva". Putem inventa si aceasta imaginatie realista, pe care eu am descoperit-o la Huysmans si chiar mi-a placut. Poate uneori e mai bine sa traim multe intamplari in imaginatie si altfel sa nu ajungem niciodata la esec si amarul gust al banalului. Acel dans fabulos al proprilor idei pe sarma, cand daca nu esti atent, te poti dezechilibra si ajunge din nou in nemiloasa realitate.
Pur si simplu nu vreau sa traiesc precum altii, o simpla viata prin care au mai trecute sute de generatii inaintea noastra si eu m-as incapatana sa cred ca a mea va fi mai unica decat a altora...

1 mai muncitoresc

Si uite asa in graba mare o sa treaca si 1 mai. Astazi am lenevit mai mult ca de obicei in pat cu cartea pe genunchi. Am zis ca daca tot e zi libera pentru toata lumea, a mea sa fie mai libera decat a oricui.
Agitatiile astea de 1 mai nu le-am inteles niciodata si nici nu m-am implicat vreodata cumva in vreo activitate la aceasta data. Ca sa mergem la mare, sa plecam departe si cate si mai cate idei. Nu domnule, nu au niciun rost. La mare chiar mi se pare inutil sa ma duc. E frig si cu siguranta m-as plictisi in mod alert. La mare ma duc pe arsita, sa ma prajeasca soarele si sa ma scald in apa calaie macar, nu asa la impresii si la sticle sparte in cap. Fenomenul Vama Veche iarasi nu ma pasioneaza. Nu ma simt bine in Vama si cu asta basta. Ca nu domne' ca esti fitoasa si alte acuzatii. Nu cred ca e vorba de asa ceva la mine. Dar nu-mi plac pornirile astea bahice in masa si mai ales la vedere. Tin la intimitate si cred ca nu sunt singura...
De mare in schimb mi-e foarte dor si de-abia astept sa vina vara sa-mi iau rucsacul in spate si niste carti si sa stau pe plaja sa privesc "infinitul", iar briza sa-mi dea paginile fara sa-si ceara scuze. Enjoy the week-end..